DESPRE PRESCRIPȚIE, FĂRĂ PRECONCEPȚIE

12
  • Autori:
    Prof. univ. dr. av. M.A. Hotca
    Conf. univ. dr. av. N. Neagu

 Preambul

Odată cu emiterea, în 26 mai 2022, a comunicatului Curții Constituționale, referitor la declararea neconstituționalității art. 155 alin. (1) C. pen. (partea rămasă după Decizia CCR nr. 297/2018),

continuând cu adoptarea OUG nr. 71/2022 și mai ales cu publicarea Deciziei CCR nr. 358/2022 în Monitorul Oficial al României (9 iunie 2022), mediul juridic autohton a devenit realmente „efervescent”, stare care, aproape instantaneu, s-a propagat ca o undă de șoc la nivelul întregii societăți, în principal, din cauza incidenței unor posibile efecte asupra unor persoane cu notorietate implicate în afaceri judiciare penale.

În acest context, cu accente de tumult, în cadrul discuțiilor purtate de către profesioniști și amatori, au fost lansate și analizate multiple chestiuni juridice relative la aplicarea deciziilor CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022, atât în ceea ce privește cauzele penale pendinte, cât și referitor la cele soluționate definitiv.

Pentru a facilita accesul la informațiile materialului, vom prezenta mai întâi varianta concisă a problemelor și a modului lor de rezolvare, urmând ca în continuare să le înfățișăm mai pe larg.

 

  1. PREZENTAREA CHESTIUNILOR DE DREPT RELEVANTE ȘI A SOLUȚIILOR LEGALE, PE SCURT
  • Dacă, până la publicarea în Monitorul Oficial al României (30 mai 2022) a OUG nr. 71/2022, în raport de conținutul Deciziei CCR nr. 358/2022 și al Deciziei nr. 297/2022, a fost legal posibilă întreruperea termenelor de prescripție a răspunderii penale?
    • Răspunsul scurt: nu, deoarece prescripția aparține dreptului penal material, iar deciziile de neconstituționalitate ale Curții Constituționale sunt „general obligatorii” (sunt izvoare de drept penal)
    • Prescripția răspunderii penale aparține dreptului material (substanțial) sau dreptului procesual (formal)?
    • Pot fi considerate deciziile Curții Constituționale legi și cum influențează acestea aplicarea regulii legii mai blânde (favorabile, mitior lex)?
    • Constituționalitatea OUG nr. 71/2022
  • În ce spețe (cauze) penale se aplică deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 348/2022?
    • Răspunsul scurt: în toate cauzele pendinte la data publicării Deciziei nr. 297/2018 (25 iunie 2018)
    • Aplicabilitatea în spețele aflate pe rol
    • Aplicabilitatea în spețele soluționate definitiv
  • Pot fi lăsate fără efecte deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022, prin invocarea Deciziei CJUE din 21 decembrie 2021?
    • Răspunsul scurt este nu, cu excepția situației în care sunt îndeplinite două condiții cumulative: s-au comis fraude comunitare în materie de TVA sau fapte de corupție și există „un risc sistemic de impunitate”
    • Analiza raportului între deciziile Curții Constituționale și cele ale Curții de Justiție a Uniunii Europene

 

 

  1. ANALIZA CHESTIUNILOR DE DREPT ȘI SOLUȚIILE LEGALE

 

  1. Dacă, până la publicarea în Monitorul Oficial al României (30 mai 2022) a OUG nr. 71/2022, în raport de conținutul Deciziei CCR nr. 358/2022 și al Deciziei nr. 297/2022, a fost legal posibilă întreruperea termenelor de prescripție a răspunderii penale?

 

  • Răspunsul scurt

Până la 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2022, în materie penală nu a funcționat, din punct de vedere legal, întreruperea cursului termenelor de prescripție a răspunderii penale[1]. Faptul că unele instanțe au aplicat prin analogie un text legal care nu mai era în vigoare, nu are niciun impact asupra soluției propuse, având în vedere considerentele cuprinse în Decizia nr. 358/2022.

Soluția noastră are ca premise natura substanțială a instituției prescripției răspunderii penale și natura de izvor de drept (lege) a deciziilor Curții Constituționale. Având forța legilor, deciziile Curții Constituționale sunt și trebuie luate în considerare pentru incidența regulii mitor lex (legii mai blânde, mai favorabile).

Pentru a raționa fără cusur, atunci când urmează să stabilim legea mai favorabilă în ceea ce privește deciziile general obligatorii ale Curții Constituționale, ne putem imagina că acestea sunt legi sau ordonanțe.

Aplicarea legii penale mai blânde în situații tranzitorii este o problemă care apare atunci când de la comiterea infracțiunii și până la stingerea raportului penal de conflict se succed mai multe legi (inclusiv decizii ale CCR), iar cel puțin una dintre ele (lege, ordonanță, decizie de declarare a neconstituționalității) este mai blândă.

 

  • Prescripția răspunderii penale aparține dreptului penal material (substanțial) sau dreptului formal (procesual penal)?

Având ca efect înlăturarea răspunderii penale, adică imposibilitatea (excluderea) aplicării pedepselor și a luării măsurilor educative sau de siguranță, prescripția răspunderii penale este o instituție de drept penal substanțial, opiniile fiind concordante în această chestiune, atât la nivel doctrinar, cât și jurisprudențial.

Fără a face o incursiune adâncă în practica judiciară concludentă, vrem să menționăm aici doar Decizia nr. 297/2018, care este dublu relevantă. Pe de o parte, ea statuează că prescripția răspunderii penale ține de dreptul penal substanțial și, pe de altă parte, face obiect al analizei noastre în cadrul prezentului articol.

Pentru argumentare, reproducem aici parag. 25 și 27 din Decizia nr. 297/2018:

25. ... prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, Curtea a statuat că prescripţia aparţine dreptului penal material (s.n.), şi nu dreptului procesual penal şi că, aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, Curtea a conchis că prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei, cauza care face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi obligaţia corespunzătoare. (...)

  1. Pentru acest motiv, termenele de prescripţie sunt prevăzute în cuprinsul părţii generale a Codului penal. În acest sens, dispoziţiile art. 154 din Codul penal în vigoare prevăd termene de prescripţie a răspunderii penale, stabilite de legiuitor prin raportare la gravitatea faptelor incriminate, şi, în consecinţă, la limitele speciale ale pedepselor penale prevăzute pentru infracţiunile reglementate. Cum prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial care are la bază trecerea timpului, dispoziţiile legale ce reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale şi modalitatea de aplicare a acestora au o importanţă considerabilă (s.n.), atât pentru activitatea organelor judiciare ale statului, cât şi pentru persoanele care săvârşesc infracţiuni”.

În concluzie, avem și trebuie să ne bazăm pe o premisă certă, conform căreia prescripția răspunderii penale aparține dreptului material (substanțial), iar nu dreptului formal (procesual penal).

 

 

  • Pot fi considerate deciziile Curții Constituționale legi și cum influențează aplicarea regulii legii mai blânde (favorabile, mitior lex)?

Deși, în prezent, natura juridică de izvor de drept a deciziilor Curții Constituționale nu poate fi pusă în discuție[2], fiind una neîndoielnică, din considerente de exigență profesională vom indica, totuși, argumentele de ordin constituțional și legal ce constituie premise ale răspunsului afirmativ la întrebarea de mai sus.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție:

Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (s.n.) şi au putere numai pentru viitor”.

De asemenea, lecturând dispozițiile art. 5 C. pen., constatăm că legiuitorul consideră „legi” deciziile instanței de contencios constituțional. Astfel, potrivit art. 5 C. pen.:

„(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale (s.n.), precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile”.  

Din prevederile constituționale și legale reproduse infra reiese cât se poate de clar că cele două caractere ale legilor – generalitatea și obligativitatea – sunt, în același timp, trăsături ale deciziilor Curții Constituționale prin care se declară neconstituționalitatea unor dispoziții cuprinse în legi sau ordonanțe, astfel că acestea sunt veritabile izvoare de drept și este necesar să fie avute în vedere la stabilirea legii penale mai favorabile.

 

  • Constituționalitatea OUG nr. 71/2022 și efectele acesteia

Potrivit articolului unic al acestei ordonanțe, art. 155 alin. (1) va avea următorul cuprins:

"(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului".

Ab initio, se impune precizarea că, după intrarea sa în vigoare, OUG nr. 71/2022 beneficiază de prezumția de constituționalitate, până la o eventuală declarare a neconstituționalității acesteia (instanța supremă a sesizat deja Curtea Constituțională cu o asemenea excepție).

Ca orice act normativ, OUG nr. 71/2022, se aplică după regula tempus regit actum (art. 15 din Constituție), adică numai faptelor ce s-au comis începând cu data intrării sale în vigoare (30 mai 2022).

Nefiind o lege penală mai favorabilă, în raport cu reglementarea anterioară, care nu mai prevede cauze de întrerupere a termenelor de prescripție a răspunderii penale, este exclusă de plano retroactivitatea acesteia.

 

  1. În ce spețe (cauze) penale se aplică deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 348/2022?

 

  • Răspunsul scurt

Deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României), chiar dacă, ulterior, în unele dintre ele, între timp, au fost pronunțate hotărâri definitive.

 

  • Aplicabilitatea deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 în spețele aflate pe rolul organelor judiciare

Conform paragrafelor 73-74 din Decizia CCR nr. 358/2022:

„73. În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii (25 iunie 2018 – n.n.) şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma (30 mai 2022, data publicării OUG nr. 71/2022 – n.n.), prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (s.n.).

  1. Curtea constată că o astfel de consecinţă este rezultatul nerespectării de către legiuitor a obligaţiilor ce îi revin potrivit Legii fundamentale şi a pasivităţii sale, chiar şi în ciuda faptului că deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie semnalau încă din anul 2019 practica neunitară rezultată din lipsa intervenţiei legislative. De asemenea, Curtea subliniază că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal la exigenţele constituţionale. Astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din Codul penal nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale” (s.n.).

Față de situația că, în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 (data reintroducerii cauzelor de întrerupere prin OUG nr. 71/2022), legea penală în vigoare„fondul activ al legislaţiei” – „nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale”, înseamnă că întreruperea cursului prescripției penale nu a funcționat în toată această perioadă și nici anterior, în virtutea regulii mitior lex, deciziile CCR fiind izvoare de drept penal.  

  • Aplicabilitatea deciziilor CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 în spețele soluționate definitiv

Din punctul de vedere al relevanței în chestiunea ce interesează aici – situația cauzelor soluționate definitiv – trebuie să distingem în două categorii de cazuri:

  • Soluționate definitiv după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei CCR nr. 297/2018;
  • Soluționate definitiv anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei CCR nr. 297/2018

În prima ipoteză (i), având în vedere că soluționarea cauzei a avut loc după dispariția din fondul activ al legislaţiei a cauzelor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, înseamnă că sunt incidente dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., la dosar existând „probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”.

Conform art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. rap. la art. 17 C. proc. pen., acțiunea penală se stinge dacă se constată prescripția răspunderii penale.

Astfel, în toate cauzele, pendinte ilo tempore, în care chestiunea prescripției răspunderii penale nu a fost deloc analizată sau a fost examinată, dar nu prin raportare la Decizia CCR nr. 297/2022 (deși aceasta era publicată), ca decizie simplă (extremă), ci ca decizie interpretativă, cu luarea în considerare a incidenței unor cauze de întrerupere constând în efectuarea unor acte care potrivit legii se comunică „suspectului sau inculpatului”, este perfect admisibilă formularea unei contestații în anulare.

Cauzele respective fiind soluționate după producerea efectelor Deciziei nr. 297/2018, această decizie ar fi trebuit să fie aplicată în toate spețele aflate pe rolul organelor judiciare (nesoluționate definitiv).

Într-adevăr, astfel cum glăsuiește Decizia 358/2022 (parag. 72):

„72. .... deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale”.

În concluzie, dacă într-o speță, deși „existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”, precum prescripția răspunderii penale, dacă organul judiciar le-a ignorat, fie pur și simplu nediscutând chestiunea, fie apreciind nelegal că Decizia nr. 297/2018 este una interpretativă, cel condamnat va putea formula cu succes o contestație în anulare.

Precizăm că termenele de prescripție generală nu au fost afectate de Decizia CCR nr. 297/2018, astfel că, dacă acestea nu erau împlinite la momentul pronunțării soluției definitive în cauză, autoritatea de lucru judecat rămâne intangibilă.

În cea de-a doua ipoteză (ii), a cauzelor definitiv soluționate, la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, era posibilă numai revizuirea, cale extraordinară de atac aflată la îndemâna celor care invocaseră excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) C. proc. pen.

 

  1. Pot fi lăsate fără efecte deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022, prin invocarea Deciziei CJUE din 21 decembrie 2021?
    • Răspunsul scurt

Răspunsul în formă concisă este negativ, întrucât nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative. Decizia CJUE, pronunțată în 21 decembrie 2021, în mai multe cauze conexate[3], vizează doar materia corupției sau frauda comunitară în materie de TVA și prin aplicarea deciziilor CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 nu se produce „un risc sistemic de impunitate”.

 

  • Analiza raportului între deciziile Curții Constituționale și cele ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu specială privire asupra prescripției răspunderii penale

 

  • Introducere

Având în vedere faptul că în literatura de specialitate recentă[4] s-a pus problema conflictului dintre deciziile adoptate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și cele adoptate de Curtea Constituțională a României, prin prisma recentei decizii a Curții Constituționale în materie de prescripție se naște întrebarea firească dacă deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 vor putea fi de efecte de către instanțele naționale, prin prisma aplicării dreptului Uniunii Europene, în mod direct și prioritar, invocându-se în acest sens decizii recente ale Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauze referitoare la România. Vom analiza în continuare dacă la acest moment este posibilă aplicarea dreptului Uniunii Europene și lăsarea fără efecte a Deciziei Curții Constituționale a României în materia prescripției răspunderii penale.

  • Principiul supremației dreptului Uniunii Europene – poziția instanței europene (CJUE)

Principiul supremației dreptului Uniunii Europene asupra dreptului național (inclusiv asupra normelor cu caracter penal) nu este reglementat în Tratatele constitutive sau legislația secundară a Uniunii Europene. Singura încercare de codificare a acestui principiu s-a soldat cu un eșec, Constituția Europei fiind respinsă prin referendum în perioada 2005-2007[5].

În schimb, principiul supremației dreptului Uniunii Europene reprezintă o constantă a practicii judiciare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Acest principiu a fost afirmat de curte imediat după înființarea Comunităților Europene[6], arătându-se că această construcție juridică este diferită de aceea a unei organizații internaționale, că este creată prin renunțarea parțială de către statele membre la propria suveranitate pentru crearea acestui organism original și că, pentru buna funcționare a acestuia din urmă, este necesar ca dreptul comunitar (unional) să aibă o aplicare și interpretare uniformă pe întreg teritoriul Comunităților (Uniunii). Acest lucru se poate realiza prin aplicarea directă a dreptului european, atunci când actul normativ unional instituie norme necondiționate și suficient de clare și precise, în lipsa existenței unei reglementări naționale, dar și prin înlăturarea de la aplicare a normei naționale, dacă există și este contrară normei unionale și aplicarea directă a acesteia din urmă.   

Astfel, conform unei jurisprudențe constante a CJUE, principiul supremației dreptului unional consacră prevalența dreptului Uniunii asupra dreptului statelor membre. Acest principiu impune, prin urmare, tuturor entităților statelor membre să dea efect deplin diferitor norme ale europene întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate[7].

Într‑adevăr, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Astfel, conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului european se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca, în special, dispozițiile interne aferente repartizării competențelor judiciare, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru[8].

În două cauze recente[9], Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat cu privire la relația între dreptul unional și dreptul național român, inclusiv de rang constituțional.

Astfel, referitor la aplicarea directă și prioritară a dreptului Uniunii Europene prin lăsarea neaplicate a dispozițiilor de rang constituțional sau a deciziilor Curții Constituționale, instanța europeană a afirmat recent că ”principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alineatul (1) TFUE sau Deciziei 2006/928”.[10]

Această aplicare prioritară vine însă cu limitări. Instanța europeană afirmă că, în ipoteza în care instanța de trimitere din cauzele C‑357/19, C‑811/19 și C‑840/19 ar ajunge la concluzia că aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale rezultate din Deciziile nr. 685/2018 și nr. 417/2019 coroborată cu punerea în aplicare a dispozițiilor naționale în materie de prescripție și în special a termenului absolut de prescripție prevăzut la articolul 155 alineatul (4) din Codul penal implică un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general, sancțiunile prevăzute de dreptul național pentru combaterea unor astfel de infracțiuni nu ar putea fi considerate drept efective și disuasive, ceea ce ar fi incompatibil cu articolul 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, precum și cu Decizia 2006/928. În același timp însă, instanța europeană a afirmat că, în măsura în care procedurile penale în discuție în litigiile principale constituie o punere în aplicare a articolului 325 alineatul (1) TFUE și/sau a Deciziei 2006/928 și, așadar, a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, această instanță de trimitere trebuie de asemenea să se asigure că sunt respectate drepturile fundamentale garantate de cartă persoanelor în discuție în cauzele principale, în special cele garantate la articolul 47 din aceasta. În domeniul penal, respectarea acestor drepturi trebuie garantată nu numai în cursul cercetării penale, din momentul în care persoana în cauză este acuzată, ci și în cadrul procedurilor penale și în cadrul executării pedepselor.[11]

 

  • Principiul supremației dreptului Uniunii Europene – poziția instanței constituționale române

Dreptul român este unul dintre puținele, dacă nu unicul sistem de drept din Uniunea Europeană care oferă un rang constituțional principiului supremației dreptului Uniunii Europene. Astfel, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Însă interpretarea oferită de instanța de contencios constituțional acestor prevederi este diferită de cea a instanței europene, arătată mai sus. Astfel, Curtea Constituțională a României recunoaște limitat supremația dreptului Uniunii Europene și nu recunoaște supremația instanței europene. Astfel, apreciind asupra posibilității formulării unei trimiteri preliminare de către instanța de contencios constituțional, aceasta afirmă că ”rămâne la aprecierea Curții Constituționale aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăși de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanțe”.[12]

Curtea Constituțională română pune accentul pe principiul atribuirii competențelor și acționării în limitelor competențelor conferite: "prin actele de transfer al unor atribuții către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o «supracompetenţă», o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradițional, ţin de domeniul suveranităţii naţionale. Este evident că în actuala eră a globalizării problematicii omenirii, a evoluţiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scară planetară, conceptul de suveranitate naţională nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fără riscul unei izolări inacceptabile"[13].

În același timp, Curtea Constituțională arată că dreptul unional poate constitui o normă interpusă în analiza controlului de constituționalitate, dacă asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului.[14] De asemenea, folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate.[15]

În interpretarea caracterului de normă interpusă a dreptului european, Curtea Constituțională afirmă că acesta este superior legilor interne și trebuie aplicat cu prioritate față de acestea. În același timp însă, Curtea Constituțională face diferența între legile interne și normele de natură constituțională, afirmând supremația celor din urmă. În acest fel, dreptul unional se regăsește la mijloc, deasupra legilor interne, dar sub normele constituționale, de aici caracterul de normă interpusă: ”Constituţia dispune în sensul că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Însă, în legătură cu noţiunea de "legi interne", Curtea a făcut o distincţie între Constituție şi celelalte legi. De asemenea, aceeaşi distincţie este realizată la nivelul Legii fundamentale prin art. 20 alin. (2) teza finală care dispune în sensul aplicării cu prioritate a reglementărilor internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, iar art. 11 alin. (3) statuează că, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.”[16]

Mult mai clară și directă este Curtea Constituțională într-o decizie recentă care vine să clarifice, din perspectivă constituțională, raportul dintre dreptul unional și dreptul național român, în replică la statuările isntaței europene cu privre la supremația dreptului unional inclusiv asupra normelor naționale de rang constituțional: Cu privire la interpretarea principiului "supremaţiei dreptului Uniunii" în sensul că acesta se opune unei reglementări de rang constituţional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanţa constituţională a acestuia, potrivit căreia o instanţă inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziţie naţională pe care o consideră contrară dreptului Uniunii, Curtea Constituţională reafirmă că stabilirea modului de organizare, funcţionare şi delimitare a competenţelor între diferitele structuri ale organelor de urmărire penală ţine de competenţa exclusivă a statului membru... de esenţa Uniunii este atribuirea de către statele membre a unor competenţe - tot mai multe la număr - pentru realizarea obiectivelor lor comune, desigur, fără a se aduce atingere, într-un final, prin această cedare de competenţe, identităţii constituţionale naţionale" şi că, "pe această linie de gândire, statele membre îşi menţin competenţe care sunt inerente în vederea păstrării identităţii lor constituţionale, iar cedarea de competenţe, precum şi regândirea, accentuarea sau stabilirea unor noi orientări în cadrul competenţelor deja cedate ţin de marja constituţională de apreciere a statelor membre. Clauza de aderare la Uniunea Europeană cuprinde în subsidiar o clauză de conformitate cu dreptul U.E., potrivit căreia toate organele naţionale ale statului sunt obligate în principiu să implementeze şi să aplice dreptul U.E. Acest lucru este valabil şi pentru Curtea Constituţională, care asigură, în virtutea art. 148 din Constituţie, prioritatea de aplicare a dreptului european. Însă această prioritate de aplicare nu trebuie percepută în sensul înlăturării sau desconsiderării identităţii constituţionale naţionale, consacrate de art. 11 alin. (3) coroborat cu art. 152 din Legea fundamentală, ca garanţie a unui nucleu identitar de fond al Constituţiei României şi care nu trebuie relativizată în procesul integrării europene. În virtutea acestei identităţi constituţionale, Curtea Constituţională este abilitată să asigure supremaţia Legii fundamentale pe teritoriul României. Potrivit clauzei de conformare cuprinse chiar în textul art. 148 din Constituţie, România nu poate adopta un act normativ contrar obligaţiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru, însă cele anterior arătate cunosc desigur o limită constituţională, întemeiată pe conceptul de "identitate constituţională naţională".[17]

Pe scurt, Curtea Constituțională arată că în principiu există o obligație de conformare cu dreptul unional, în virtutea principiului cooperării loiale, dar că dreptul unional nu este superior Constituției (fiind o normă interpusă între legea internă și norma constituțională), iar în caz de conflict care privește identitatea constituțională națională, instanța de contencios constituțional este abilitată să asigure supremația Constituției.

Replica instanței europene nu a întârziat să apară. Aceasta arată că în temeiul articolului 4 alineatul (2) TUE, CJUE poate fi chemată să verifice dacă o obligație de drept al Uniunii nu încalcă identitatea națională a unui stat membru.

În schimb, această dispoziție nu are nici ca obiect, nici ca efect să autorizeze o curte constituțională a unui stat membru ca, ignorând obligațiile care decurg printre altele din articolul 4 alineatele (2) și (3), precum și din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și care îi incumbă acesteia, să înlăture aplicarea unei norme de drept al Uniunii, pentru motivul că această normă ar încălca identitatea națională a statului membru în cauză, astfel cum este definită de curtea constituțională națională.

Dacă o curte constituțională a unui stat membru consideră că o dispoziție de drept derivat al Uniunii, astfel cum a fost interpretată de CJUE, încalcă obligația de a respecta identitatea națională a acestui stat membru, acea curte constituțională trebuie să suspende judecarea cauzei și să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE pentru aprecierea validității acestei dispoziții în lumina articolului 4 alineatul (2) TUE, Curtea fiind singura competentă să constate nevaliditatea unui act al Uniunii.[18]

 

  • Limitări ale principiului supremației dreptului unional asupra dreptului național

Dincolo de acest dialog de principiu cu privire la supremația dreptului Uniunii Europene și a limitelor acesteia în dreptul național român, se pune problema dacă, prin prisma decizii CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022, sunt create premisele încălcării dreptului european și al obligativității instanțelor naționale de a lăsa neaplicată decizia Curții Constituționale în aplicarea dreptului european.

Considerăm că acest lucru nu este posibil la acest moment, din mai multe considerente.

În primul rând, instanța europeană nu oferă un cec în alb instanțelor naționale în interpretarea principiului supremației dreptului Uniunii Europene.

Astfel, o instanță națională nu va putea compara în orice situație sau împrejurare dreptul național cu dreptul european și nici nu va putea decide dacă să lase neaplicat dreptul național, inclusiv de rang constituțional, prin aplicarea prioritară a dreptului unional, fără respectarea anumitor condiții.

O primă condiție este declararea caracterului incompatibil al dreptului național cu dreptul unional de instanța europeană: trebuie să fie vorba de o încălcare dovedită a dreptului Uniunii Europene[19].

Or, aceasta nu poate rezulta dintr-o simplă analiză a instanței naționale, ci este nevoie de o decizie a instanței europene ca urmare a unei trimiteri preliminare în acest scop: ”principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanța constituțională a acestuia, potrivit căreia o instanță inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii[20] sau legislației unionale.

Or, singura decizie în acest sens, în materie penală, vizează domeniul fraudelor grave afectând intereselor financiare ale Uniunii Europene și al infracțiunilor de corupție, neputând fi extinsă asupra altor categorii de infracțiuni (care, de altfel, pot fi considerate sau nu norme de implementare a unor dispoziții unionale cu caracter penal)[21].

Că este așa o arată și considerentele Curții Constituționale din cea mai recentă decizie: instanţele obişnuite nu pot, pe propria răspundere, să dezvolte legea prin analogie. De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, art.7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art.23 alin.(12) din Legea fundamentală, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), ... prevăd și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.[22] A fortiori, o decizie a instanței europene nu poate fi interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, mai ales prin analogie.

Chiar și în materia delimitată restrictiv de instanța europeană (fraude grave afectând interesele financiare ale Uniunii Europene sau infracțiuni de corupție), normele naționale nu pot fi lăsate neaplicate decât în situația în care se creează un risc sistemic de impunitate.[23]

Chiar și atunci, adică în prezența „unui risc sistemic de impunitate”, se poate aplica norma națională în detrimentul normei europene dacă sunt puse în pericol drepturile fundamentale garantate de cartă persoanelor în discuție în cauzele principale, în special cele garantate la articolul 47 din aceasta.

În domeniul penal, respectarea acestor drepturi trebuie garantată nu numai în cursul cercetării penale, din momentul în care persoana în cauză este acuzată, ci și în cadrul judecății și al executării pedepselor. De altfel, această poziție a instanței europene reiterează o condiționalitate impusă încă din decembrie 2017 ca urmare a unei sesizări a Curții Constituționale italiene în materia incertitudinii create de lăsarea neaplicată a legislației naționale italiene care stabilea prescripția specială: legislația europeană privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene trebuie aplicată cu prioritate în raport cu legislația națională dacă se împiedică aplicarea de sancțiuni penale efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.

Or, este evident că aplicarea retroactivă a unei legislații mai aspre (în speță, OUG nr. 71/2022[24]) este interzisă potrivit dispozițiilor constituționale și chiar europene (art. 49 CDFUE)[25]. De asemenea, aplicarea dispozițiilor referitoare la prescripția specială printr-o analogie în defavoarea inculpatului, perpetuând practica nelegală și neconstituțională din 2018 până în prezent, determină o încălcare gravă a principiului legalității, care nu poate fi scuzată de o potențială și ipotetică ”impunitate sistemică”.

Nivelul de cultură juridică al unui stat de drept este dat de echilibrul dintre interesul statului de a trage la răspundere penală persoanele care au săvârșit infracțiuni și respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei acuzate.

Nu se poate trece la „o condamnare sistemică”, cu încălcarea drepturilor fundamentale, pentru a justifica ”un risc sistemic de impunitate” și argumenta în același timp că această sancționare se fundamentează bazele statului de drept.

În același timp, trebuie respectat un alt principiu al dreptului: nemo auditur propriam turpitudinem allegans. În relația cu persoanele fizice și juridice, destinatari ai normelor penale, statul, care s-a pierdut într-un război al puterilor (legislativă, executivă și judecătorească, mediate de instanța de contencios constituțional), a creat un vid legislativ timp de 4 ani pe care autoritatea judecătorească a încercat să-l complinească prin analogie. Statul este responsabil de soluționarea raportului juridic penal de conflict. Statul este reprezentat în fața cetățenilor atât de puterea executivă, cât și de puterea legislativă sau judecătorească. Acestea sunt autorități publice. Pentru justițiabil, fie acesta persoană acuzată (făptuitor) sau persoană vătămată, autoritățile statului au eșuat lamentabil în a crea un sistem coerent și previzibil, iar aceleași autorități, după patru ani de aplicare nelegală și abuzivă a unor prevederi abrogate, nu ar putea invoca propria culpă pentru crearea unui potențial ”risc sistemic de impunitate” și nu ar putea aplica dispoziția unională direct împotriva unei persoane fizice sau juridice, în condițiile în care nu au luat măsurile care se impun pentru implementarea loială a prevederilor unionale. De altfel, chiar instanța europeană a afirmat într-o decizie faptul că un stat membru care nu a pus în aplicare măsurile cerute de legislația unională în perioadele prescrise nu se pot baza, împotriva persoanelor fizice, pe propria neexecutare a obligațiilor pe care această legislație le presupune[26].

Un ultim argument în favoarea neaplicării deciziei CJUE, prin lăsarea fără a deciziilor CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022, a fost deja adus în literatura de specialitate[27]: legislația română în materie de prescripție este una conformă cu legislația europeană, termenele de prescripție generale în materia protecției intereselor financiare ale Uniunii Europene și infracțiunilor de corupție fiind duble în raport cu termenele de prescripție minimale impuse de legislația europeană[28].

Nu se pot imputa justițiabilului problemele sistemice din dreptul român, care nu permit soluționarea unui caz de fraudă afectând interesele financiare ale Uniunii Europene într-un termen rezonabil de 8 sau 10 ani de la data săvârșirii faptei, atâta timp cât legislația europeană impune un termen minim de 5 ani.

Dacă, într-adevăr, cauza nu se poate soluționa în acest interval, problema ține de legiuitor, iar dacă soluționarea acesteia este posibilă, înseamnă că nu discutăm de un „risc sistemic de impunitate”, ci de un „sistem judiciar lâncezit”. În statul de drept, justiția, în general, și cea penală, în special, trebuie să fie înfăptuită prompt, după legi clare și fără preconcepție.

Plecând de la premisele expuse mai sus, putem conchide că, după aplicarea prin analogie timp de aproximativ patru ani a unor dispoziții legale inexistente, ceea ce se poate realiza în următorii ani, prin aplicarea corespunzătoare a legilor penale și a deciziilor Curții Constituționale nu va genera un „risc sistemic de impunitate”, ci un lucru normal, restaurarea încrederii în previzibilitatea legii și aplicarea acesteia cu respectarea drepturilor fundamentale, condiție esențială a unui veritabil stat de drept. În caz contrar, statul devine „nedrept” și discreționar.

În fine, să nu uităm că justiția tardivă (întârziată), mai ales dacă este înfăptuită în condiții discutabile, nu este altceva decât o falsă justiție sau o altă formă de injustiție.

 

 

 

 

 

[1] Cu excepția admiterii în principiu a redeschiderii procesului penal. Pentru opinia noastră că, după Decizia CCR nr. 297/2018, nu au mai existat cauze întrerupere a termenelor de prescripție a răspunderii penale, a se vedea https://www.juridice.ro/essentials/2821/de-lege-lata-exista-cauze-de-intrerupere-a-termenului-prescriptiei-raspunderii-penale.

[2] Aici avem în vedere, evident, acele hotărâri prin care Curtea Constituțională admite excepții de neconstituționalitate, așa cum sunt și deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2018.

[3] C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19.

[4]Dragoș Alin Călin, Monism, dualism sau pluralism juridic? Receptarea dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică a statelor membre, Revista Română de Drept European (Comunitar) nr. 3/2014, Liana Iacob, Aplicarea jurisprudenței constituționale în materia prescripției răspunderii penale în cauze având ca obiect infracțiuni îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, www.juridice.ro, Antuanela Stancă - Oul sau găina – CCR sau UE, www.juridice.ro, Silvia Uscov, Pandora Files. CCR poate declara neconstituționalitatea tratatelor constitutive ale UE în interpretarea lor dată de CJUE, www.juridice.ro, Horațiu Dumbravă, Miza unui comunicat de presă al CCR. Angajează statul român într-o dispută cu instituțiile decizionale ale UE, www.juridice.ro,

[5] Potrivit art. 10 din proiectul Constituției Europene, Constituția și legea adoptată de instituțiile Uniunii în exercitarea competențelor care îi sunt conferite au întâietate asupra dreptului statelor membre. Statele membre iau toate măsurile corespunzătoare, generale sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care decurg din Constituție sau care decurg din actele instituțiilor Uniunii.

[6] CJUE, Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa v. Enel, C‑6/64, ECLI:EU:C:1964:66

[7] CJUE, Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net și alții, C‑511/18, C‑512/18 și C‑520/18, EU:C:fff2020:791, punctul 214, precum și jurisprudența citată.

[8] A se vedea în acest sens CJUE, Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C‑399/11, EU:C:2013:107, punctul 59, precum și Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 148 și jurisprudența citată.

[9] CJUE, Hotărârea din 22 februarie 2022, Cauza C‑430/21, RS, ECLI:EU:C:2022:99, punctele 68-78, CJUE, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Cauzele reunite C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, C‑824/18, ECLI:EU:C:2021:1034, punctele 162-263.

[10] A se vedea în acest sens CJUE, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Cauzele reunite C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, C‑824/18, ECLI:EU:C:2021:1034, punctul 263.

[11] CJUE, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Cauzele reunite C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, C‑824/18, ECLI:EU:C:2021:1034, punctele 203-204.

[12] Curtea Constituțională, dec. nr. 104/2018, publicată în M.Of. nr. 446 din 29 mai 2018, par.83.

[13] Curtea Constituțională, dec. nr. 148/2003, publicată în M.Of. nr. 317 din 12 mai 2003.

[14] Curtea Constituțională, dec. nr. 64/2015, publicată în M.Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015, par. 30.

[15] Curtea Constituțională, dec. nr. 104/2018, publicată în M.Of. nr. 446 din 29 mai 2018, par.82.

[16] Curtea Constituțională, dec. nr. 80/2014, publicată în M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014, par. 450, dec. nr. 104/2018, publicată în M.Of. nr. 446 din 29 mai 2018, par.91.

[17] Curtea Constituțională, dec. nr. 390/2021, publicată în M.Of. nr. 612 din 22 iunie 2021, par. 79-81.

[18] CJUE, Hotărârea din 22 februarie 2022, Cauza C‑430/21, RS, ECLI:EU:C:2022:99, punctele 69-71.

[19] A se vedea în acest sens CJUE, Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 150.

[20] A se vedea în acest sens CJUE, Hotărârea din 18 mai 2021, Cauzele reunite C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” împotriva Inspecției Judiciare ș.a., ECLI:EU:C:2021:393, par. 252.

[21] CJUE, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Cauzele reunite C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, C‑824/18, ECLI:EU:C:2021:1034, par. 203.

[22] Curtea Constituțională, decizia nr. 358/2022, nepublicată încă în Monitorul Oficial. În același sens, F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 42‑48, M. Hotca, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p.80, N. Neagu, Drept penal, partea generală, ediția a II-a, București, 2021, p. 60.

[23] CJUE, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Cauzele reunite C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, C‑824/18, ECLI:EU:C:2021:1034, par. 203.

Idem, par. 204.

      [24] Potrivit OUG nr. 71/2022, La articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

[25] Potrivit art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă.

[26] CJUE, Hotărârea din 5 aprilie 1979, Cauza C‑148/78, Ratti , ECLI:EU:C:1979:110, par. 22.

[27] Liana Iacob, Aplicarea jurisprudenței constituționale în materia prescripției răspunderii penale în cauze având ca obiect infracțiuni îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, www.juridice.ro.

[28] Potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) și c) C.pen., termenele de prescripție generală în cazul fraudelor afectând interesele financiare ale Uniunii Europene și a infracțiunilor de corupție, este de 8, respectiv 10 ani, în funcție de gravitatea faptei (e.g., obținerea ilegală de fonduri europene în varianta tip are un termen general de prescripție de 8 ani, iar dacă a produs consecințe deosebit de grave are un termen de prescripție de 10 ani, luarea de mită în varianta tip are un termen general de prescripție de 8 ani, iar în varianta agravată de 10 ani etc.). Potrivit art. 12 alin. (2) din Directiva 1371/2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (JOUE L 198/29 din 28 iulie 2017), în cazul infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5 care sunt pasibile de o pedeapsă maximă de cel puțin patru ani de închisoare, statele membre iau măsurile necesare pentru a permite investigarea, urmărirea penală, judecarea și pronunțarea unor hotărâri judecătorești pentru o perioadă de cel puțin cinci ani de la săvârșirea infracțiunii respective.